...

Uneori ai senzația că plutești, ești confuz, nu ai chef de nimic, dar oricum ești fericit. Acest sentiment te inundă și îți atinge chiar și cele mai ascunse colțuri a sufletului.

Tu ești conștient de faptul că nu ai de ce să fii fericit: ai așa de multe de făcut dar nu reușești, ai probleme pe care nu le poți soluționa etc etc etc, dar tu tot fericit ești.

Involuntar zâmbești și trăsăturile feței se schimbă, redând feței o prospețime și o lumină de care singur te miri. Apoi prin lenea (ce te ține pe loc și nu poți să scapi de ea, de parcă ar fi un scai agățat de haină într-un loc sigur și neaccesibil ochiului) apar sclipiri de amintiri ce te readuc în vremea când nu avea multe pe capul tău, erai liber și visător: COPILĂRIA.

Pe câteva clipe fericirea se transformă în neliniște. Un sentiment de alertă și disconfort nu-ți dă pace, deoarece realizezi că de mult timp nu ai mai făcut șotii nu ai mai ieșit la plimbări noaptea desculț, nu ți-ai mai făcut de cap.... Multe mici chestiuțe care la momentul acela te făceau pur și simplu fericit, nebunatic, rebel. Însă un sclipici de bucurie îți mai rămâne, vrei din nou să simți acele senzații să zică lumea că ești nebun. De o dată ți se vindecă boala lenii, sari din pat cu o rază de speranță și cu ochii ca două ceape. Nu știi cu ce să începi, dar știi că totul va decurge bine. Te îmbraci repede cu ce apuci și în fugă ai zbughito din casă. Alegri pe străzi ca nebunu, respiri din greu aerul ce te liniștește și te îmbată cu o mai mare doză de fericire. Nu știi ce să faci, dar simți nevoia că trebuie să faci ceva.

Pe străzi lumea tot se rărește și se rărește, până rămân doar de ici colea câte unul, doi... Realizezi că e ora 2 noaptea, dar asta nu te oprește. Ajungi în parc, îl străbați cu o viteză pe care nu ți-ai imaginat niciodată că o poți avea. Ai ajuns în fața locului mult râvnit și căutat de atâta mult timp: Locul de joacă pentru copii.

Luna apare din nori și razele ei te apropii de leagăn, îl atingi îl admiri dar.... dar nu te hotărăști să te lași purtat de el. Un vânt plăpând și cald îți atinge obrajii. Fără a sesiza te așezi pe leagăn și începi să te pierzi prin trecut. Aluneci încet încet încet prin noaptea plină de lumina lunii, prin amintirile ce te fac să zâmbești involuntar. Leagănul prinde viteză și te ridică tot mai sus și mai sus în aer. Iar tu râzi în hohote și nu te poți opri. Alergi prin văzduh, atingi luna și stelele cu ajutorul leagănului. Te pierzi, te regăsești, nu te mai poți opri. ”Ce bine e să fii copil!” exclami într-un târziu. Și îți promiți că nu te vei despărți de copilul din tine, îl vei păstra într-un loc special, unde vei evada mereu când vei simți nevoia de a te detașa de lumea reală, de a te despărți, chiar de e pe o perioadă foarte scurtă, de toate problemele existente și neexistente.

Ce bine e să fii copil...