Tangled

Abia aștept să apară în cinematografe! E din seria Madagascar, Ice Age, Shrek, Up, How to train your dragon etc etc etc.... Un desen animat ce te face curios și să râzi chiar din primele minute!
Instalați-vă comod și admirați și savurați câteva secvențe din film :)! Vizionare plăcută!

Piedici...

”Am o bicicletă, din cauză că nu o pot manevra o țin în garaj. Îmi place să dansez, din cauză că nu mi-am găsit profesor ce să-mi placă nu merg la cursuri de dans. Îmi place să urc în copac, din cauza că mă tem de înălțime mă cam feresc s-o fac.... etc etc etc..”

De ce ne punem bețe în roate? Încă o dată specific: ne punem, noi singuri cu mâna noastră! Chiar dacă nu știu bine să merg pe bicicletă ce mă încurcă să o scot din garaj să o șterg de praf și foc la ghete: antrenează-te!

Vaiiiii... încă o scuză apare: dar dacă voi cădea? dacă în urma căzăturei mă voi alege cu o trauma?? dacă...??? dacă..??? dacă...??? Dacă nu mai gândești negativ urci pe bicicletă și încerci să savurezi vântul care îți bate în față, atunci când capeți curajul de a accelera? ce va fi atunci?? NIMIC. NIMIC. NIMIC. Mai bine spus va fi ceva: vei scăpa de frică și de a tot îți pune bețe în roate. Te vei simți mai liber și mai plin de sine!

Nu pot.... Nu-mi reușește... Scuze ieftine sunt toate astea! Nu încerca să fugi de ceva ci întâmpină greutatea cu mintea limpede și cu soluțiile pregătite.

Înainte de a învinui, găsi motive, cauze... mai bine analizează situația și spune: EU POT! EU SUNT ÎN STARE SĂ FAC ASTA! NIMIC NU-MI STĂ ÎN CALE! După ore de convingere: BINGO! nu mai ești îndemânatic: Înălțimea nu mai e așa de înfricoșătoare, profesorii nu mai sunt așa de respingători, bicicleta parcă singură merge......

Schimbă-ți gândirea și te vei schimba pe tine! Cheia succesului ești chiar TU!

Absolvent....

Au mai trecut încă trei ani... Trei ani de învățare, de cunoaștere, de distracție, de examene, de restanțe, de tot ceea ce caracterizează viața unui student departe de casă și de cei dragi. Singur într-o lume nouă, într-un oraș nou, într-o țară nou.... în totul necunoscut și care trebuie de explorat.

De la început mi s-a părut un chin și regretam de alegerea făcut. Mă căzneam și mereu mă întrebam: ”De ce nu am rămas acasă să învăț?”... Conflictul interior avea să crească tot mai mult și mai mult și mai mult..... datorită noilor prieteni și a primirii călduroase din partea facultății mi s-a mai diminuat din disonanță. Și acum după trei ani în momentele de melancolie mă gândesc și încerc să-mi imaginez cum avea să fie dacă nu făceam această radicală schimbare în viața mea.

Ce avea să fie dacă refuzam bursa și îmi continuam studiile începute?

O întrebare ce nu-și va afla mai niciodată răspunsul. O întrebare ce mistuie aproape pe oricine care a avut să facă alegeri de genul ăsta sau de alt gen: ”ce avea să fie dacă....?”. Mult poți să meditezi asupra acestei chinuitoare întrebări, ce nu te lasă în pace în orele de melancolie și dor de casă, de cei dragi.

Au trecu trei ani... Trei ani care m-au făcut mai independentă, mai puternică, mai încăpăținată, mai optimistă, mai bolnavă de dor, mai... mai... mai mult de cât am fost.

Acum nu mai sunt absolventa liceului, fata ce era cu capul în nouri. Visătoarea de altădată, ce mai mereu o găseai undeva pe acolo numai nu aici, nu mai este. Acum este o gânditoare melancolică ce se ascunde sub masca unei visătoare naive, care nu știe ce-i cu viața ei și nu știe ce să facă cu ea. Tristețea nu o caracterizează, dar mereu îi este alături chiar de nu se observă aceasta. Masca de visătoare ascunde orice firicel de tristețe, durere, dor. Însă în momentele de singurătate toate aceste sentimente se sculptează pe fața albă și îngândurată.....

Trei ani... Trei ani au trecut... Parcă mai ieri abia am ajuns, după vreo 500 km parcurși, într-un oraș necunoscut, plin de mister, cu doar trei amici, care pe parcurs mi-au devenit adevărați camarazi de breaslă pe care pot să mă bizui la nevoii și fericiri. Trei amici care pe parcurs s-au înmulțit, împărțit, adunat, scăzut. Amici ce uneori îmi deveneau prieteni, alte ori simple cunoștințe. Amici care mi-au fost alături la distracție, la necazuri, la fericire...

Trei ani... Trei ani departe de casă, pe care o vizitam doar în vacanță...

Parcă e prea puțin trei ani, mai simt nevoia de un al patru-lea an, care va scoate concluziile celor trei ani, care va pune cap coadă toate nelămuririle și toate planurile de viitor. Patru ani care... Din păcate sau poate din fericire ?!?!?! îs doar trei ani.

Trei ani pe care îi absolvesc!

Voi purta robă, tocă, eșarfă. Ce frumos! Sunt absolvent!!!!!!! Absolvent ce va fi singur la cursul festiv, care din cauza distanței va transmite fericirea celor dragi mai greu. Dar precum se spune: distanța nu e un motiv, dar e o scuză. Nu-mi va tăia din fericire acest mic detaliu, mă voi bucura din plin de această zi a absolvirii mele.

Trei ani au zburat de pară nu au fost. Trei ani ce vor rămâne în memorie ca anii ce m-au maturizat și m-au apropiat de familie.

Mă mândresc cu ceea ce am devenit!

Uraaaaa.... Sunt absolvent!

Fly

Vreau să zbor, vreau să ajung la nouri.... să alerg prin ei, să ma iau la întrecere cu avionul și păsările.... Vreau să sar pe nori.. să sar pe ei ca pe un pat puhav și moale... Vreau să mă pierd în ei, să respir aerul umed și încărcat de particule de apă îmbinat cu praf.... Vreau să-i sculptez, să le ofer diferite forme... Uite aici un ursuleț, vai nourașul ăsta e leit cățelușul meu.... uite acolo... acolo e o babă de zăpadă, iar în spatele ei un grup de copii ce se joacă....

Vreau să ajung norii, să-i pipăi, sa-i mângâi, să le fiu aproape, să-mi fie aproape....

Vreau... vreau... vreau... ... ... ...

Marile probleme ale eticii

” Omul își este sie însuși Dumnezeu și-și asigură mântuirea, găsind în el forța de a clădi în lume ceea ce nu mai poate fi în exterior, chiar dacă o face cu prețul singurătății și al neliniștii.
Neputând adopta valori pe care structura sa nu le-ar putea suporta, omul le depreciază și le înlocuiește cu valori opuse. Frumosul devine urât, binele devine rău, forța devine slăbiciune, bogăția devine sărăcie.”

Christine Le Bihan

să fie oare ?

Filmulețul vorbește singur pentru el, nu necesită de nici un comentariu din partea mea.

...

Uneori ai senzația că plutești, ești confuz, nu ai chef de nimic, dar oricum ești fericit. Acest sentiment te inundă și îți atinge chiar și cele mai ascunse colțuri a sufletului.

Tu ești conștient de faptul că nu ai de ce să fii fericit: ai așa de multe de făcut dar nu reușești, ai probleme pe care nu le poți soluționa etc etc etc, dar tu tot fericit ești.

Involuntar zâmbești și trăsăturile feței se schimbă, redând feței o prospețime și o lumină de care singur te miri. Apoi prin lenea (ce te ține pe loc și nu poți să scapi de ea, de parcă ar fi un scai agățat de haină într-un loc sigur și neaccesibil ochiului) apar sclipiri de amintiri ce te readuc în vremea când nu avea multe pe capul tău, erai liber și visător: COPILĂRIA.

Pe câteva clipe fericirea se transformă în neliniște. Un sentiment de alertă și disconfort nu-ți dă pace, deoarece realizezi că de mult timp nu ai mai făcut șotii nu ai mai ieșit la plimbări noaptea desculț, nu ți-ai mai făcut de cap.... Multe mici chestiuțe care la momentul acela te făceau pur și simplu fericit, nebunatic, rebel. Însă un sclipici de bucurie îți mai rămâne, vrei din nou să simți acele senzații să zică lumea că ești nebun. De o dată ți se vindecă boala lenii, sari din pat cu o rază de speranță și cu ochii ca două ceape. Nu știi cu ce să începi, dar știi că totul va decurge bine. Te îmbraci repede cu ce apuci și în fugă ai zbughito din casă. Alegri pe străzi ca nebunu, respiri din greu aerul ce te liniștește și te îmbată cu o mai mare doză de fericire. Nu știi ce să faci, dar simți nevoia că trebuie să faci ceva.

Pe străzi lumea tot se rărește și se rărește, până rămân doar de ici colea câte unul, doi... Realizezi că e ora 2 noaptea, dar asta nu te oprește. Ajungi în parc, îl străbați cu o viteză pe care nu ți-ai imaginat niciodată că o poți avea. Ai ajuns în fața locului mult râvnit și căutat de atâta mult timp: Locul de joacă pentru copii.

Luna apare din nori și razele ei te apropii de leagăn, îl atingi îl admiri dar.... dar nu te hotărăști să te lași purtat de el. Un vânt plăpând și cald îți atinge obrajii. Fără a sesiza te așezi pe leagăn și începi să te pierzi prin trecut. Aluneci încet încet încet prin noaptea plină de lumina lunii, prin amintirile ce te fac să zâmbești involuntar. Leagănul prinde viteză și te ridică tot mai sus și mai sus în aer. Iar tu râzi în hohote și nu te poți opri. Alergi prin văzduh, atingi luna și stelele cu ajutorul leagănului. Te pierzi, te regăsești, nu te mai poți opri. ”Ce bine e să fii copil!” exclami într-un târziu. Și îți promiți că nu te vei despărți de copilul din tine, îl vei păstra într-un loc special, unde vei evada mereu când vei simți nevoia de a te detașa de lumea reală, de a te despărți, chiar de e pe o perioadă foarte scurtă, de toate problemele existente și neexistente.

Ce bine e să fii copil...