Sibiu... (II)

”Urmează ultima stație Sibiu. Felicitări cu ziua de mâine, 1 martie! Să aveți o seară bună” - se aude în difuzorul trenului. Emoțiile, ca niște nesimțite (intenționat le dau personalitate), abia de așteptau să audă acest cuvânt ”SIBIU” și uite că deja m-au și făcut prizoniara lor... Zâmbeam din senin, vorbeam aiureli și încă mă și bâlbâiam uneori, nu mai zic de faptul că nici nu prea mai auzeam ceva... aveam senzația că sunt îndrăgostită... mdaaaa....

Nici nu am pășit bine peronul că deja m-am și acomodat. Aveam senzația că am ajuns acasă și sunt în vacanță. Am renunțat la orice mijloc de transport și am mers pe jos până la destinație. Oricum nu e tare departe plus e așa de liniștit orașul și multe locuri luminoasă că nu poate să ți se întâmple nimic, chiar de ești singur pe stradă și la ora 3-4 dimineața. Precum am spus am plecat pe jos.

Cu zâmbetul până la urechi și privirea, care examina orice pietricea orice schimbare, mi-am urmat drumul mult prea bine știut... Ce dor îmi era de acel drum... În acea seară am trecut chiar pe lângă mult iubita mea facultate, care micuță, ascunsă și pustie (era totuși orele 21) stătea neclintită pe străduța ei. Nici o schimbare majoră, tot acel Sibiu cu farmecele lui din trecut.

De 1 martie pe la 7-8 eram deja în picioare, fericită și binedispusă: sunt la Sibiu :)!!!!! În sfârșit după 8 luni am ajuns la Sibiu.... Mdaaaa... parcă eram într-o poveste. Întâlniri cu prietenii, hoinăreală pe străzile preferate, înfruptare cu acei covrigi gustoși.... Eheiiiiiiiii... câte mai decâte am reușit să fac într-o zi :)!

Pe 2 martie mi-am luat adio de la Sibiu, cu promisiunea -> în vară vin și stau puțin mai mult, am urcat în tren și am plecat la Mediaș, în vizită la fostele colege de cameră și actuale prietene. Un orășel destul de drăguț și primitor. Aici găsești prăjituri gustoase :D.

Și după mica mea vizită la mediaș mi-am continuat drumul spre... spre București :(, unde m-am trezit din visul meu frumos.

S-a sfârșit mica mea excursie, s-au terminat peripețiile (pe care nu le-am scris :D:D:D), gata mica mea vacanță..... S-au început proiectele, îmbulzeala și graba nu știu unde...

PS: nu știu ce are de-mi arată că postarea a fost pe 1 martie 2011, de fapt este pe 3 martie :D

Nu mai am scăpare...

Tot mai mult realizez că am făcut o greșeală...

O greșeală tare tare tare mare.... Nu o pot corecta :(, nu pot nimic face... doar să mă adâncesc tot mai mult și mai mult în necazul meu.

E greu când o iei pe o cale ”greșită”, da tu ești 100% sigur că ai luat-o pe cea „dreaptă”... Îmi vine să mă dau cu capu de toți pereții, să urlu, să-mi rup părul din cap când mă gândesc că, până când, nu pot nimic nimic face... trebuie încă ceva timp să mai urmez drumul ”greșit”...

Nu mai am scăpare... totul se va distruge în cel mai scurt timp... dar eu... eu... EU nu pot să opresc acest mecanism, pornit deja. Pornit de mine...... Ce trist.

”Mâine va fi mai bine” și ”Va trece” acestea mai sunt scăparea mea. Acestea sunt cele ce ma mai ajutat atât de mult să mă mențin pe val..... Dar cred că nu mai am puteri și voi renunța să mă opun vântului... cât de nereprezentative sunt aceste cuvinte pentru mine.....

Nu mai știu ce-mi doresc, pierd noțiunea timpului și cel mai grav este că-mi pierd concentrarea și dorința de a mai creea, de a mai face ceva frumos! Plâng fără lacrimi... și totuși plâng, pentru a mai uita puțin de durerea care singurică cu mâinile mele mi-am făcuto ....

Mâine e o noua zi... poate voi gândi altfel, poate drumul care mi se pare ”greșit” nu va mai fi chiar așa de greșit????? Prostii!... Dar totuși trăiesc cu speranța! .....

....

Buchi, Buchi….

Ce părere aveți despre București? (Această întrebare întrebătoare se referă mai mult studenților străini, și nu numai celor străini.)

Sigur nu e o întrebare pusă din curiozitate! Sunt student străin în București și anume la Academia de Studii Economice (ASE), una din cele mai prestigioase universității (așa se laudă, pentru că eu nu înțeleg: care e faima lor?. Ce e drept au profesori buni și…. și până când doar asta am descoperit la ei bun).

Am trecut printr-o săptămână de groază și încă nu s-a terminat coșmarul, mai am 2 ani înainte… Am învățat și la Sibiu, dar așa ceva nu mi s-a întâmplat. Să fiu sinceră de la început puțin s-au cam uitat chiorâș cei de la Sibiu, dar peste o perioadă nu mă tratau ca pe un străin. Pe când la București (l-am denumit Buchi pentru că merită) ce lume urâtă sufletește (majoritatea). Parcă aș fi o mică căprioară rătăcită prin pădure și înconjurată de prădători…. Un oraș mai ne primitor nici nu se poate. La fiecare colț vezi niște bădărani care te agresează sexual și te înjură fără să le faci ceva (măcar de le-ai face ceva nu ți-ar fi ciudă), gunoaie, oameni încruntați și multe alte chestii urâcioase și neplăcute.

Ooooooo… dar ce putem spune de secretariatul de la ASE? Asta e o temă dureroasă, ca și restul de altfel. Sunt niște secretare așa de antipatice, țâfnite, niște zgrâmțuroaice!!! Le întrebi amabil ceva și ele încep să se răstească la tine, de parcă le-ai furat ”bulăcica” (chifla). Mdaaaa.. cu așa atitudine și pofta de învățat îți piere!

Căminul, o altă temă și mai dureroasă. Așa mulți bani se investesc în ele, dar rezultate ZERO. Sunt câteva cămine în care mai poți trăi, dar în altele e vai și amar… Unde stau, e cămin pentru străini. O jerpelitură unde ți se face rău doar de la intrare, dar ce să zicem de când intri în el? Camere mici pentru 4 persoane cu 2 patru supraetajate și chiuvetă. Dacă ai noroc ai și dulap și masă și scaune. Apă caldă peste vreo 4 zile au dat, deci 4 zile umbli răpănos și jegos, cu apă rece e ireal să te speli pe așa frig. Saltelele paturilor îs cu locatari care îți dau de știre că sunt prin mușcături de la care mi-a ieșit alergie….. Veselă viață și asta e abia începutul anului de învățământ. Colegele m-au bucurat că mai târziu vor fi și alți locatari în cameră: TARACANII (goangele)…

Oribil, capitală de rahat. Vor specialiști și nu oferă condiții normale pentru a învăța.

O săptămână, o singură săptămână mi-a stricat toată părerea bună despre acest oraș. Oraș sumbru, nu din cauza lui ci din cauza oamenilor cel urâțește și-l face să fie așa cum arată.

Mergi pe stradă și strângi energie negativă. Am impresia că aici oamenii mereu întârzie, dar singuri nu-și dau seama unde anume întârzie. E o turmă imensă care are un cioban și un câine neexperimentați.

Fiecare oraș are plusuri și minusuri, dar atâta lume nemulțumită și nefericită într-un loc nu am văzut în viața mea…..

Ahhhh… Buchi, Buchi, ce oraș frumos erai cândva….

To be continued…   

Idei împrăștiate, gânduri abandonate!

O zi obișnuită. Nimic nou: afară e sumbru, chiar de cerul e senin. Soarele e leneș și nici măcar nu ne bucură cu vreo rază blândă și mângâitoare. O zi obișnuită de toamnă.

O zi obișnuită până la un moment. Până la o întâmplare care te face să gândești altfel, care te treze din somnul veșnic de liniște și regrete pe care îl aveai. O întâmplare pe care de mult timp o așteptai inconștient. Cea care te face să deschizi ochii la maxim și să analizezi totul obiectiv dar nu subiectiv cum o făceai.

O zi obișnuită de toamnă brusc se transformă într-o zi importantă; o zi în care ai realizat ceva; o zi în care în sfârșit ai făcut ceea ce trebuia să faci de mult timp dar: ba nu aveai curaj, ba nu avea cuvinte suficiente….

Ziua în care te eliberezi de trecut și începi să trăiești cu prezentul. Ziua în care te eliberez de sentimentul vinovăției că ai făcut o greșeală ce ți-a schimbat radical viața, dar nu chiar în direcția bună. Ziua care te-a făcut să gândești corect: ceea ce ai făcut nu putea să fie ceva incorect, ceva ce te-a aruncat de pe drumul cel bun, te-a depărtat de destinul tău. Cum se spune ” Orice se face se face spre bine”.

Această simplă întâmplare te-a făcut să analizezi trecutul cu mai multe detalii. Să pui totul cap la coadă și în sfârșit cu mult greu să treci pe o altă pagină a caietul vieții. Pagina ce s-a prăfuit de atâta așteptare, dar care nu s-a uzat. Pagina ce aștepta cu nerăbdare să fie începută, pagina ce te-a făcut mai matur/ă.

Trecutul mereu apare în prezent, aceasta e inevitabil și e normal. Dar când trăiești cu trecutul astea de acum se transformă într-o boală, într-un defect care nu te lasă sa-ți trăiești viața la maxim.

Mulțumesc întâmplării că m-a trezit, că m-a scos din rutina trecutul, care începea să devină prezent.

1 septembrie !

1 septembrie... Un nou început! De ce spun aceasta?!?!?! Nu e de mirare pentru unii :)! 1 septembrie e prima zi de toamnă, prima zi de grădiniță, școală, universitate ........

Toamna! Ce anotimp liniștit şi plin de meditație! Soarele abia de se mai ivește, frigul se așterne încet încet pe meleaguri, frunzele una câte una cad dezgolind copacii.... de parcă ar fi un ritual al Toamnei care te pregătește treptat și sigur pentru frigurile și înghețurile ce urmează. Mmmmmm... miroase a gutui! Totul parcă nu mai e așa cum a fost.. Au apărut schimbări de care nu prea ne dăm seama. De ce? deoarece ele se fac treptat în așa mod ca să nu fie niște schimbări radicale şi dureroase. Încetul cu încetul ne luăm adio de la Vară, căldură, soare zâmbitor şi blând, ce te face să joci sub razele lui, nouri jucăuși și plin de culoare.... Ah! vară, dulce vară!!!

1 septembrie.... Primul sunet! Copilașii din clasa 1 azi se adună în curtea şcolii! Micuţi şi nerăbdători, de aşi ocupa locul în bănci şi a asculta prima lor lecţie, ascultă discursurile directorului şi invitaților. Clinchetul clopoțelului, care vestește un nou început, îi face puțin să tresară. Micuții cu îndrăzneală se aliniază câte doi și în frunte cu prima lor profesoare urcă, tremurând, scările școlii.....Câte emoții, câtă fericire, câtă lumină se citește pe chipurile mici. Senini și cu încurajări repede își ocupă locurile în bancă. Cei ce au reușit să se cunoască nu mai termină să vorbească creând dezordine în clasa luminoasă. Un zgomot ce nu te deranjează, un zgomot ce te face să zâmbești.... Profesorul după o mică pauză și examinare, cu zâmbet pe buze, le zici prichindeilor cu seriozitate și prietenie să facă liniște că are ceva important să le zică. Oare ce să fie?!?!?! Ce altceva decât să facă cunoștință mai detaliată între ei, să se prezinte și să cunoască persoana drăguță, bună-voitoare și puțin severă din fața lor. Ahhhhh.... amintiri, dulci amintiri..... Cu fața roșie de emoții se ridică primul copilaș ce rupe lanțul de mister. După valul de emoții, necunoscutul din fața lor, ce nu i-a întrerup și i-a privit cu zâmbetul lui blând, mângâie creștetul un copilaș și cu un glas dulce și liniștit se prezintă... Parcă s-a oprit timpul în acel moment, nimic nu se mai auzea, copii îl sorbeau din priviri. De acum nu mai este un necunoscut, de acum e primul lor profesor care îi va îndruma și îi va învăța multe lucruri interesante și necunoscute. Prima ora a trecut așa de repede...... amintiri...

Emoții, sentimente pozitive, zâmbete involuntare, priviri jucăușe, vorbe ce nu se leagă între ele... Toamna, anotimp ce te face să meditezi, să-ți amintești de trecutul ce mai ieri era prezent!

Aș mai vrea prezentul-trecut dar... dar din păcate, sau poate din fericire, îl pot trăi doar din amintiri, dulci amintiri!!!!!

să fie oare ?

Filmulețul vorbește singur pentru el, nu necesită de nici un comentariu din partea mea.

Dor nebun de casă...

După toate evenimentele care s-au petrecut mi s-a făcut un așa dor de casă..... E un sentiment ce te macină, îți dă o senzație de moleșeală, nu vrei să faci nimic, ai lenevi chiar toată ziua....

Și vremea asta... ufffff mă deprimă. Plouă, e frig brrrrrrrrrrrrr. Asta e toamna, nu mai apare așa des soarele care îți dă o senzație de protecție, liniște și echilibru sufletesc... Acum ai mereu senzația de stres și somnolență....

Vreau acasă lângă cei dragi!

Mii dor de serile petrecute în bucătărie discutând diferite teme interesante..... mmmmm simt mirosul ceaiului, ce aburește așa de fin și te încălzește și te inspiră pentru discuție!

Mă simt așa de singură...

Am un dor nebun de casă, dor de voi dragii mei.

Abia aștept să iau vacanță și să vin la voi. Să sărbătorim Crăciunul și Noul An împreună. Să facem toate pregătirile pentru sărbători și să bem ceaiul ”provocător” de discuții.

Doliu...

În data de 7 noiembrie s-a stins din viață Secretarul General al Uniunii Naționale a Tinerilor Basarabeni din România (UNTB), Andrei Savciuc, în urma unui tragic accident de pe șoseaua București – Pitești.

Andrei Savciuc a fost cel care a sprijinit și promovat interesele basarabenilor în România. Andrei este respezentantul unei noi generații ce a venit să promoveze imaginea Republicii Moldova. El și-a dedicat viața unui scop nobil – de a construi puntea de legătură dintre cele două maluri ale Prutului.

Tinerii moldoveni își exprimă sincerele condoleanțe familiei și prietenilor lui Andrei Savciuc, exprimandu-și admirația față de personalitatea lui și îi mulțumește părinții pentru aportul pe care fiul lor l-a adus comunității noastre.

Andrei a fost un sprijin care a știut să ne îmbărbăteze când a fost cazul, un fiu care a putut sa fie mândria părinților, un om care a știut să iubească, un bărbat care a fost capabil să înfrunte cu demnitate obstacolele vieții. El este, într-adevăr, un model demn de urmat și un prieten a cărui pierdere doare. Iar durerea aceasta va sângera în timp, ca simbol a unei răni ce nu cicatrizeaza.

Andrei a fost un aprig luptător și militant al ideii de consolidare a tinerilor basarabeni ce-și fac studiile în România, iar noi vrem cu tot dinadinsul să continuăm tradiția pe care el a tins s-o implementeze în rândurile noastre.

Fie-i memoria eterna…

Emoții!

Mulți se întreabă: ”Oare moartea e un început sau sfârșit?”.

Majoritatea când avem stare melancolică începem să filosofăm, chiar de nu suntem filosofi, despre viață, esența vieții, viață vs moarte.... Uneori chiar începem să medităm și în momentele dificile ale vieții, atunci când ne părăsesc persoanele dragi, când avem vrun eșec etc etc etc.

De ce nu apar așa întrebări când avem succese?????
” Orice zi este o mică viață - orice deșteptare și sculare o mică naștere, orice dimineață o mică tinerețe, orice culcare și adormire o mică moarte. Căci mersul vieții e departe de a fi numai fapta noastră, ci este produsul a 2 factori: a șirului întâmplărilor și a șirului hotărârilor noastre, care se țes unele în altele și se modifică unele pe altele.” Arthur Schopenhauer, filosof german.

Apusul de asemeni îl punem numi o mică moarte a planetei, iar răsăritul - mica naștere. Majoritatea lucrurilor au opusul lor: bine - rău, alb - negru, băiat - fată etc etc etc.

De ce să ne stâlcim neuronii cu diferite întrebări fără răspuns??? Sau întrebări ale căror răspunsuri dau naștere la alte întrebări???

Recunosc e destul de amuzant și în acest mod îți poți omorî plictiseala mai repede. Dar e așa de stresant, în același timp, deoarece nu găsești răspunsuri...

Mdaaaaaa.... Ne complicăm viața fără a observa aceasta. Aș vrea să fiu din nou copil. E așa de inocent și are o gândire limpede, la toate întrebările îți poate găsi răspunsuri. Niște răspunsuri destul de logice și ușoare la care, din păcate, maturii nu se gândesc, pur și simplu pierdem această capacitate.

Ce trist....... Viața este egoismul omului, iar moartea.... moartea e pierderea egoismului!

Concluzia: Nu pierde timpul aiurea... Profită de el și trăiește viața la maxim. Deoarece trăim pentru a învăța să murim frumos!