Nu mai am scăpare...

Tot mai mult realizez că am făcut o greșeală...

O greșeală tare tare tare mare.... Nu o pot corecta :(, nu pot nimic face... doar să mă adâncesc tot mai mult și mai mult în necazul meu.

E greu când o iei pe o cale ”greșită”, da tu ești 100% sigur că ai luat-o pe cea „dreaptă”... Îmi vine să mă dau cu capu de toți pereții, să urlu, să-mi rup părul din cap când mă gândesc că, până când, nu pot nimic nimic face... trebuie încă ceva timp să mai urmez drumul ”greșit”...

Nu mai am scăpare... totul se va distruge în cel mai scurt timp... dar eu... eu... EU nu pot să opresc acest mecanism, pornit deja. Pornit de mine...... Ce trist.

”Mâine va fi mai bine” și ”Va trece” acestea mai sunt scăparea mea. Acestea sunt cele ce ma mai ajutat atât de mult să mă mențin pe val..... Dar cred că nu mai am puteri și voi renunța să mă opun vântului... cât de nereprezentative sunt aceste cuvinte pentru mine.....

Nu mai știu ce-mi doresc, pierd noțiunea timpului și cel mai grav este că-mi pierd concentrarea și dorința de a mai creea, de a mai face ceva frumos! Plâng fără lacrimi... și totuși plâng, pentru a mai uita puțin de durerea care singurică cu mâinile mele mi-am făcuto ....

Mâine e o noua zi... poate voi gândi altfel, poate drumul care mi se pare ”greșit” nu va mai fi chiar așa de greșit????? Prostii!... Dar totuși trăiesc cu speranța! .....

....

Buchi, Buchi….

Ce părere aveți despre București? (Această întrebare întrebătoare se referă mai mult studenților străini, și nu numai celor străini.)

Sigur nu e o întrebare pusă din curiozitate! Sunt student străin în București și anume la Academia de Studii Economice (ASE), una din cele mai prestigioase universității (așa se laudă, pentru că eu nu înțeleg: care e faima lor?. Ce e drept au profesori buni și…. și până când doar asta am descoperit la ei bun).

Am trecut printr-o săptămână de groază și încă nu s-a terminat coșmarul, mai am 2 ani înainte… Am învățat și la Sibiu, dar așa ceva nu mi s-a întâmplat. Să fiu sinceră de la început puțin s-au cam uitat chiorâș cei de la Sibiu, dar peste o perioadă nu mă tratau ca pe un străin. Pe când la București (l-am denumit Buchi pentru că merită) ce lume urâtă sufletește (majoritatea). Parcă aș fi o mică căprioară rătăcită prin pădure și înconjurată de prădători…. Un oraș mai ne primitor nici nu se poate. La fiecare colț vezi niște bădărani care te agresează sexual și te înjură fără să le faci ceva (măcar de le-ai face ceva nu ți-ar fi ciudă), gunoaie, oameni încruntați și multe alte chestii urâcioase și neplăcute.

Ooooooo… dar ce putem spune de secretariatul de la ASE? Asta e o temă dureroasă, ca și restul de altfel. Sunt niște secretare așa de antipatice, țâfnite, niște zgrâmțuroaice!!! Le întrebi amabil ceva și ele încep să se răstească la tine, de parcă le-ai furat ”bulăcica” (chifla). Mdaaaa.. cu așa atitudine și pofta de învățat îți piere!

Căminul, o altă temă și mai dureroasă. Așa mulți bani se investesc în ele, dar rezultate ZERO. Sunt câteva cămine în care mai poți trăi, dar în altele e vai și amar… Unde stau, e cămin pentru străini. O jerpelitură unde ți se face rău doar de la intrare, dar ce să zicem de când intri în el? Camere mici pentru 4 persoane cu 2 patru supraetajate și chiuvetă. Dacă ai noroc ai și dulap și masă și scaune. Apă caldă peste vreo 4 zile au dat, deci 4 zile umbli răpănos și jegos, cu apă rece e ireal să te speli pe așa frig. Saltelele paturilor îs cu locatari care îți dau de știre că sunt prin mușcături de la care mi-a ieșit alergie….. Veselă viață și asta e abia începutul anului de învățământ. Colegele m-au bucurat că mai târziu vor fi și alți locatari în cameră: TARACANII (goangele)…

Oribil, capitală de rahat. Vor specialiști și nu oferă condiții normale pentru a învăța.

O săptămână, o singură săptămână mi-a stricat toată părerea bună despre acest oraș. Oraș sumbru, nu din cauza lui ci din cauza oamenilor cel urâțește și-l face să fie așa cum arată.

Mergi pe stradă și strângi energie negativă. Am impresia că aici oamenii mereu întârzie, dar singuri nu-și dau seama unde anume întârzie. E o turmă imensă care are un cioban și un câine neexperimentați.

Fiecare oraș are plusuri și minusuri, dar atâta lume nemulțumită și nefericită într-un loc nu am văzut în viața mea…..

Ahhhh… Buchi, Buchi, ce oraș frumos erai cândva….

To be continued…   

Idei împrăștiate, gânduri abandonate!

O zi obișnuită. Nimic nou: afară e sumbru, chiar de cerul e senin. Soarele e leneș și nici măcar nu ne bucură cu vreo rază blândă și mângâitoare. O zi obișnuită de toamnă.

O zi obișnuită până la un moment. Până la o întâmplare care te face să gândești altfel, care te treze din somnul veșnic de liniște și regrete pe care îl aveai. O întâmplare pe care de mult timp o așteptai inconștient. Cea care te face să deschizi ochii la maxim și să analizezi totul obiectiv dar nu subiectiv cum o făceai.

O zi obișnuită de toamnă brusc se transformă într-o zi importantă; o zi în care ai realizat ceva; o zi în care în sfârșit ai făcut ceea ce trebuia să faci de mult timp dar: ba nu aveai curaj, ba nu avea cuvinte suficiente….

Ziua în care te eliberezi de trecut și începi să trăiești cu prezentul. Ziua în care te eliberez de sentimentul vinovăției că ai făcut o greșeală ce ți-a schimbat radical viața, dar nu chiar în direcția bună. Ziua care te-a făcut să gândești corect: ceea ce ai făcut nu putea să fie ceva incorect, ceva ce te-a aruncat de pe drumul cel bun, te-a depărtat de destinul tău. Cum se spune ” Orice se face se face spre bine”.

Această simplă întâmplare te-a făcut să analizezi trecutul cu mai multe detalii. Să pui totul cap la coadă și în sfârșit cu mult greu să treci pe o altă pagină a caietul vieții. Pagina ce s-a prăfuit de atâta așteptare, dar care nu s-a uzat. Pagina ce aștepta cu nerăbdare să fie începută, pagina ce te-a făcut mai matur/ă.

Trecutul mereu apare în prezent, aceasta e inevitabil și e normal. Dar când trăiești cu trecutul astea de acum se transformă într-o boală, într-un defect care nu te lasă sa-ți trăiești viața la maxim.

Mulțumesc întâmplării că m-a trezit, că m-a scos din rutina trecutul, care începea să devină prezent.

Impresii...

Totul e amăgitor: nimic real sau ireal… Nimic perfect sau ideal… Nimic urât, nimic frumos… Nimic bun sau rău… Nimic zână sau vrăjitoare… Nimic nimic!!!!!!!!

Vizitezi un oraș și în timpul vizitei realizezi că e orașul ideal, vrei să trăiești în el să continui studiile să lucrezi…. O simplă vizită, o simplă impresie îți poate schimba viața…. O simplă privire, un simplu drum spre nicăieri îți marchează destinul. O treaptă urcată sau una coborâtă îți schimbă destinul…. O întâmplare nevinovată, o dorință neîmplinită sau una realizată, o vorbă spusă prea târziu, toate cele făcute la timp sau mai târziu îți influențează soarta.

Linia roșie a vieții din dreaptă devine zigzag, întreruptă, un cerc din care nu mai poți ieși….

Un simplu cuvânt spus la timpul potrivit te schimbă radical.

Un tramvai scăpat îți poate salva viața, un drum ce ocolești îți poate salva onoarea. O simplă foaie pusă în geantă din întâmplare îți poate face cunoștință cu persoane utile. Un simplu sms sau sunt greșit te poate apropia de realizarea viselor….

Nimic nu e întâmplător și fără rost. Totul are sens.

Azi îmi cumpăr din plăcere un pix de care nu am nevoie și îl arunc fără păsare în geantă. Peste ceva timp am nevoie urgent de un pix și nimeni nu are, nicăieri nu găsesc. După o căutare îndelungată îmi amintesc de pixul salvator din geantă pe care îl scot cu plăcere și-i mulțumesc lui D-zeu că mi-a dat inspirația să-l las în geantă (eu mai bine aș zice să mulțumesc intuiția, care în cele mai multe cazuri nu dă greș). Iubim așa momente de triumf, dar nici nu realizăm că aceasta nu a fost o simplă întâmplare ci ceva ce te face să gândești altfel. Să meditezi și să analizezi.

Impresii, impresii ce îți schimbă concepțiile. Impresii ce te fac mai urâcios sau mai frumos. Impresii ce îți dau putere sau te descurajează. Impresii…………………….

Un om îmbrăcat frumos, stilat și delicat nu trebuie să fie numaidecât inteligent, cumsecade și să nu fie criminal. Niște etichete și impresii ce te duc în eroare.

O caret cu o copertă ilustrată, colorată și cu un titlu țipător nu e numaidecât interesată.

Un papuc ce îți încântă ochiul nu e mereu comod… Un text scris mereu are idei ce trebuie să le deduci. Nimic nu e evident și nimic nu e imposibil. Nimic nu e nimic. Din nimic poți clădi o casă. Din nimic poți începe o etapă nouă în viață. Din nimic la fel poți face nimic!

Gânduri începute și oprite la cea mai importantă virgulă, idei împrăștiate, analize încurcate dar ce au sens și te fac să meditezi.

O vorbă spusă la timpul ei și totul avea să fie altfel, mai corect, mai calm, mai aproape de suflet. Însă acum e totul străin, sumbru, amăgitor, distrugător……

……………………………………..

1 septembrie !

1 septembrie... Un nou început! De ce spun aceasta?!?!?! Nu e de mirare pentru unii :)! 1 septembrie e prima zi de toamnă, prima zi de grădiniță, școală, universitate ........

Toamna! Ce anotimp liniștit şi plin de meditație! Soarele abia de se mai ivește, frigul se așterne încet încet pe meleaguri, frunzele una câte una cad dezgolind copacii.... de parcă ar fi un ritual al Toamnei care te pregătește treptat și sigur pentru frigurile și înghețurile ce urmează. Mmmmmm... miroase a gutui! Totul parcă nu mai e așa cum a fost.. Au apărut schimbări de care nu prea ne dăm seama. De ce? deoarece ele se fac treptat în așa mod ca să nu fie niște schimbări radicale şi dureroase. Încetul cu încetul ne luăm adio de la Vară, căldură, soare zâmbitor şi blând, ce te face să joci sub razele lui, nouri jucăuși și plin de culoare.... Ah! vară, dulce vară!!!

1 septembrie.... Primul sunet! Copilașii din clasa 1 azi se adună în curtea şcolii! Micuţi şi nerăbdători, de aşi ocupa locul în bănci şi a asculta prima lor lecţie, ascultă discursurile directorului şi invitaților. Clinchetul clopoțelului, care vestește un nou început, îi face puțin să tresară. Micuții cu îndrăzneală se aliniază câte doi și în frunte cu prima lor profesoare urcă, tremurând, scările școlii.....Câte emoții, câtă fericire, câtă lumină se citește pe chipurile mici. Senini și cu încurajări repede își ocupă locurile în bancă. Cei ce au reușit să se cunoască nu mai termină să vorbească creând dezordine în clasa luminoasă. Un zgomot ce nu te deranjează, un zgomot ce te face să zâmbești.... Profesorul după o mică pauză și examinare, cu zâmbet pe buze, le zici prichindeilor cu seriozitate și prietenie să facă liniște că are ceva important să le zică. Oare ce să fie?!?!?! Ce altceva decât să facă cunoștință mai detaliată între ei, să se prezinte și să cunoască persoana drăguță, bună-voitoare și puțin severă din fața lor. Ahhhhh.... amintiri, dulci amintiri..... Cu fața roșie de emoții se ridică primul copilaș ce rupe lanțul de mister. După valul de emoții, necunoscutul din fața lor, ce nu i-a întrerup și i-a privit cu zâmbetul lui blând, mângâie creștetul un copilaș și cu un glas dulce și liniștit se prezintă... Parcă s-a oprit timpul în acel moment, nimic nu se mai auzea, copii îl sorbeau din priviri. De acum nu mai este un necunoscut, de acum e primul lor profesor care îi va îndruma și îi va învăța multe lucruri interesante și necunoscute. Prima ora a trecut așa de repede...... amintiri...

Emoții, sentimente pozitive, zâmbete involuntare, priviri jucăușe, vorbe ce nu se leagă între ele... Toamna, anotimp ce te face să meditezi, să-ți amintești de trecutul ce mai ieri era prezent!

Aș mai vrea prezentul-trecut dar... dar din păcate, sau poate din fericire, îl pot trăi doar din amintiri, dulci amintiri!!!!!

Tangled

Abia aștept să apară în cinematografe! E din seria Madagascar, Ice Age, Shrek, Up, How to train your dragon etc etc etc.... Un desen animat ce te face curios și să râzi chiar din primele minute!
Instalați-vă comod și admirați și savurați câteva secvențe din film :)! Vizionare plăcută!

Piedici...

”Am o bicicletă, din cauză că nu o pot manevra o țin în garaj. Îmi place să dansez, din cauză că nu mi-am găsit profesor ce să-mi placă nu merg la cursuri de dans. Îmi place să urc în copac, din cauza că mă tem de înălțime mă cam feresc s-o fac.... etc etc etc..”

De ce ne punem bețe în roate? Încă o dată specific: ne punem, noi singuri cu mâna noastră! Chiar dacă nu știu bine să merg pe bicicletă ce mă încurcă să o scot din garaj să o șterg de praf și foc la ghete: antrenează-te!

Vaiiiii... încă o scuză apare: dar dacă voi cădea? dacă în urma căzăturei mă voi alege cu o trauma?? dacă...??? dacă..??? dacă...??? Dacă nu mai gândești negativ urci pe bicicletă și încerci să savurezi vântul care îți bate în față, atunci când capeți curajul de a accelera? ce va fi atunci?? NIMIC. NIMIC. NIMIC. Mai bine spus va fi ceva: vei scăpa de frică și de a tot îți pune bețe în roate. Te vei simți mai liber și mai plin de sine!

Nu pot.... Nu-mi reușește... Scuze ieftine sunt toate astea! Nu încerca să fugi de ceva ci întâmpină greutatea cu mintea limpede și cu soluțiile pregătite.

Înainte de a învinui, găsi motive, cauze... mai bine analizează situația și spune: EU POT! EU SUNT ÎN STARE SĂ FAC ASTA! NIMIC NU-MI STĂ ÎN CALE! După ore de convingere: BINGO! nu mai ești îndemânatic: Înălțimea nu mai e așa de înfricoșătoare, profesorii nu mai sunt așa de respingători, bicicleta parcă singură merge......

Schimbă-ți gândirea și te vei schimba pe tine! Cheia succesului ești chiar TU!

Absolvent....

Au mai trecut încă trei ani... Trei ani de învățare, de cunoaștere, de distracție, de examene, de restanțe, de tot ceea ce caracterizează viața unui student departe de casă și de cei dragi. Singur într-o lume nouă, într-un oraș nou, într-o țară nou.... în totul necunoscut și care trebuie de explorat.

De la început mi s-a părut un chin și regretam de alegerea făcut. Mă căzneam și mereu mă întrebam: ”De ce nu am rămas acasă să învăț?”... Conflictul interior avea să crească tot mai mult și mai mult și mai mult..... datorită noilor prieteni și a primirii călduroase din partea facultății mi s-a mai diminuat din disonanță. Și acum după trei ani în momentele de melancolie mă gândesc și încerc să-mi imaginez cum avea să fie dacă nu făceam această radicală schimbare în viața mea.

Ce avea să fie dacă refuzam bursa și îmi continuam studiile începute?

O întrebare ce nu-și va afla mai niciodată răspunsul. O întrebare ce mistuie aproape pe oricine care a avut să facă alegeri de genul ăsta sau de alt gen: ”ce avea să fie dacă....?”. Mult poți să meditezi asupra acestei chinuitoare întrebări, ce nu te lasă în pace în orele de melancolie și dor de casă, de cei dragi.

Au trecu trei ani... Trei ani care m-au făcut mai independentă, mai puternică, mai încăpăținată, mai optimistă, mai bolnavă de dor, mai... mai... mai mult de cât am fost.

Acum nu mai sunt absolventa liceului, fata ce era cu capul în nouri. Visătoarea de altădată, ce mai mereu o găseai undeva pe acolo numai nu aici, nu mai este. Acum este o gânditoare melancolică ce se ascunde sub masca unei visătoare naive, care nu știe ce-i cu viața ei și nu știe ce să facă cu ea. Tristețea nu o caracterizează, dar mereu îi este alături chiar de nu se observă aceasta. Masca de visătoare ascunde orice firicel de tristețe, durere, dor. Însă în momentele de singurătate toate aceste sentimente se sculptează pe fața albă și îngândurată.....

Trei ani... Trei ani au trecut... Parcă mai ieri abia am ajuns, după vreo 500 km parcurși, într-un oraș necunoscut, plin de mister, cu doar trei amici, care pe parcurs mi-au devenit adevărați camarazi de breaslă pe care pot să mă bizui la nevoii și fericiri. Trei amici care pe parcurs s-au înmulțit, împărțit, adunat, scăzut. Amici ce uneori îmi deveneau prieteni, alte ori simple cunoștințe. Amici care mi-au fost alături la distracție, la necazuri, la fericire...

Trei ani... Trei ani departe de casă, pe care o vizitam doar în vacanță...

Parcă e prea puțin trei ani, mai simt nevoia de un al patru-lea an, care va scoate concluziile celor trei ani, care va pune cap coadă toate nelămuririle și toate planurile de viitor. Patru ani care... Din păcate sau poate din fericire ?!?!?! îs doar trei ani.

Trei ani pe care îi absolvesc!

Voi purta robă, tocă, eșarfă. Ce frumos! Sunt absolvent!!!!!!! Absolvent ce va fi singur la cursul festiv, care din cauza distanței va transmite fericirea celor dragi mai greu. Dar precum se spune: distanța nu e un motiv, dar e o scuză. Nu-mi va tăia din fericire acest mic detaliu, mă voi bucura din plin de această zi a absolvirii mele.

Trei ani au zburat de pară nu au fost. Trei ani ce vor rămâne în memorie ca anii ce m-au maturizat și m-au apropiat de familie.

Mă mândresc cu ceea ce am devenit!

Uraaaaa.... Sunt absolvent!

Fly

Vreau să zbor, vreau să ajung la nouri.... să alerg prin ei, să ma iau la întrecere cu avionul și păsările.... Vreau să sar pe nori.. să sar pe ei ca pe un pat puhav și moale... Vreau să mă pierd în ei, să respir aerul umed și încărcat de particule de apă îmbinat cu praf.... Vreau să-i sculptez, să le ofer diferite forme... Uite aici un ursuleț, vai nourașul ăsta e leit cățelușul meu.... uite acolo... acolo e o babă de zăpadă, iar în spatele ei un grup de copii ce se joacă....

Vreau să ajung norii, să-i pipăi, sa-i mângâi, să le fiu aproape, să-mi fie aproape....

Vreau... vreau... vreau... ... ... ...

Marile probleme ale eticii

” Omul își este sie însuși Dumnezeu și-și asigură mântuirea, găsind în el forța de a clădi în lume ceea ce nu mai poate fi în exterior, chiar dacă o face cu prețul singurătății și al neliniștii.
Neputând adopta valori pe care structura sa nu le-ar putea suporta, omul le depreciază și le înlocuiește cu valori opuse. Frumosul devine urât, binele devine rău, forța devine slăbiciune, bogăția devine sărăcie.”

Christine Le Bihan

să fie oare ?

Filmulețul vorbește singur pentru el, nu necesită de nici un comentariu din partea mea.